În opinia mea, Eugen Lovinescu îl descrie pe scriitorul Liviu Rebreanu ca pe un gigant care merge pe un tărâm simbolic reprezentat de literatura română. În viziunea lui Lovinescu, Rebreanu "nu atinge iarba" deoarece în măreția scrierilor sale, Rebreanu nu influențează oamenii care nu îi pot vedea sau simți creația, dar dezrădăcinează copacii - acei oameni cu suflet mare, capabili să pătrundă înțelesurile operelor sale, în sensul că le mişcă inima. Copacii au rădăcini puternice, deci e nevoie de multă măiestrie pentru a le smulge "rădăcinile" figurative oamenilor care îi citesc operele, dar pentru Rebreanu, după cum spune Lovinescu, acest fapt este realizabil.
