Statul este în mod cert, vorba lui Paul Leroy-Beaulieu, ultimul dumnezeu al modernităţii: omnipotent, omniprezent, omniscient, mereu invocat, ca să nu spunem „rugat”. Şi, ca o ironie a sorţii, îl învestim ca structură impersonală cu infinit mai mult decât suntem dispuşi s-o facem pentru fiecare politician sau om de stat luat în parte, oricât de inteligent şi/sau virtuos.
Vestea proastă este că intervenţia statului nu elimină concurenţa, ci doar o transformă. Sursa concurenţei se află în raritatea naturală a resurselor, care e un dat al realităţii, nu – cum poate au impresia unii – un construct ideologic. Nu putem scăpa de concurenţă (mai ales în viaţa socială, care presupune interacţiunea cu semenii noştri) cum nu putem scăpa de gravitaţie. Întrebarea e dacă alegem să convertim provocarea rarităţii economice în cooperare socială sau în competiţie politică
