O zi petrecută la bunici
Anca tocmai ajunsese la bunicii săi la țară.
-Bună, scumpo! O sărută bunica pe obraz, pe micuța sa nepoată de doar zece ani.
-Sărut-mâna, bunico! Cum vă simțiți?
-Foarte bine, drăguțo! Acum că ai venit și tu, ne-ai înseninat ziulica! râse bunicul său. Dar tu? Cu ce prilej ai venit la noi, Ancuță?
-Îmi era dor de voi foarte mult, bunicule! Și am venit pentru a vă și ajuta! A zis mama că sunt mare și trebuie să vă ajut și eu! glumise Anca, aruncându-se pe vechiul și prăfuitul fotoliu al copilăriei sale.
-Foarte bine! Ce-ai zice să începi în a te duce la pui și să te joci cu ei?
-Sigur! Vă supărați dacă mă duc să îl salut și pe Max? Își întreabă strămoșii.
-Nici de cum, prințeso! Du-te fuguța!
Zilele trecură, iar Ancuța trebui să plece și acasă. Părinții o întrebarară cum a fost la bunicii săi.
-A fost foarte bine! M-am jucat cu puișorii și cu cățelul lor, Max! Am mers în codru tânăr cu bunica! M-am jucat cu copiii vecinilor, Amelia și Maya, și l-am ajutat pe bunicu' la vopsit gărdulețul din grădină! A fost minunat, mai ales când am văzut o căprioară zburdând pe deal! A fost atât de frumos!
