Și când am privit pe geam, mi-am văzut tristețea, sub umbrelă. Amăgea
picăturile subțiri ale ploii, cu pași nesiguri, numai buni de strivit sub ecoul
pierdutelor frunze, ce încă, mai ieri, păreau nemuritoare.
Doar că, în oglinda tulbure a unei rigole frenetice, tristețea m-a zărit și ea.
M-a zărit privind-o pe geam, a ezitat, apoi a rostogolit vuietul ploii într-un
surâs interior, canalizându-l precis către albastrul ochilor mei,
bolnav de-atâta toamnă...