CĂRTURÁR, cărturari, s. m.
Învăţat, erudit. Singur poporul nu poate greşi, căci el e de cîndu-i lumea... fi e vai de cărturarul care se rupe de popor. CAMIL PETRESCU,
180. Eu, biet, nici cărturar nu sînt, nici scriitor. ISPIRESCU, U.
3. Apoi dă, jupîne, eu nu-s cărturar ca dumneta, care ştii Alexandria pe de rost şi care ai umblat pe unde ş-ă-nţărcat dracul copiii. ALECSANDRI, T. I
388. ♦ (Rar) Persoană căreia îi place să citească, să înveţe, care ştie carte multă. E bun cărturar; învaţă în liceu la Iaşi, într-a patra clasă, şi învăţătorul vra să-l facă doftor. SADOVEANU, B. 32. [DLRLC]
LÉXIC s. n.
Totalitatea cuvintelor dintr-o limbă; vocabular. ♦ P. restr. Totalitatea cuvintelor caracteristice limbii unei epoci, unei regiuni, unui scriitor etc. – Din fr. lexique. [DEX '09]
