Trenul a pornit din gară, aruncând spre cerul galben răcnetul asurzitor.
Oamenii priveau alene cum se-nșiră-n zare plopii, rătăciți printre ecouri,
duse-n cer de spuma verde a grăbiților cocori.
Se tot leagănă, pe șine, lungul vierme-n fier lucrat, doar mam-mare
nu-l aude, fiindcă doarme apăsat, de cum trenul a plecat..., doarme fără de păcat.
Eu, Mircică și Crevete stăm cu nasul prins de geam, adunăm, în ochi,
mărețe fâlfâite peisagii, ce le-am vrea în geamantan, să le-așternem, cu
suflare cerului de ieri și azi, peste buza de mărgean a pendulei
din perete.
