Interviu marin
Albastrul cerului… amplifica, pedant, strigătul pescărușilor întârziați; valuri mărunte mânau
spuma mării peste nisipuri fără memorie, soarele cobora, sângerând, către aceleași
depărtări nesfârșite.
Atunci l-am cunoscut pe Ovidiu.
Pășea încet, desigur în ritm antic...,
desăvârșit.
M-a salutat... pentru prima oară, după ce
eu, ani și ani, salutasem imensa lui statuie, fără să mă fi așteptat la un oarecare răspuns, la
un cel mai mic și nemeritat răspuns.
- Domnule …, bravule cetățean; l-am auzit
spunând, aproape absent; aș dori să îmi oferi prilejul unei discuții scurte,
amicale, uneori… numită interviu.
Ochii mei, îndreptați spre dunga apusului, sau
doar începutul unui zâmbet timid l-au convins să continue.
- Mărturisesc…, eu nu am reușit să surprind, de
la înălțimea soclului meu, decât firave nuanțe ale unei culturi sănătoase... de
viță de vie…, aici, pe aceste văi înguste, cunoscute mie de peste o mie și încă
o mie de ani.
Și păru
că ar privi în trecut, peste capetele de viță sălbatică de la streșinile
caselor , apoi continuă...și mai șoptit:
- Eu sunt… în căutarea formelor pefecte, de
dincolo de înșelătoarele arome, de dincolo de tremurul impur al tot mai puținelor tăceri cotidiene...
A tăcut o vreme, plimbându-și privirea peste
siluetele copacilor desfrunziți, apoi a reînceput, la fel de șoptit:
- Știu... Vrei să-mi readuci în memorie umbrele dimineților
de demult. Știu…
Acesta a
fost ultimul cuvânt pe care l-a rostit. O ceață ușoară cobora, ca o lacrimă.
Era Lacrima lui Ovidiu. Mă lăsam pătruns de această Lacrimă, până-n arterele de
jos ale pământului…, acolo unde - mi adăpostisem, năuc, ultima fărâmă de
melancolie.
