Prietenii mei se arătară dornici să plecăm în expediție.
Așadar, am pornit către stâncile muntelui, respirând aerul prospăt.
La aproape un ceas, ne-a apucat oboseala, iar Grivei s-a și tras la umbra
unui copac, respirând greu, cu limba roșie atârnându-i peste dinții lui albi.
Ne-am așezat cu toții, lungindu-ne pe iarba răcoroasă, și-am fi vrut
să prelungim acest popas, dar Soarele dădea de veste c-ar da devale...
Am pornit mai departe, în frunte cu Grivei, iar numai după vre-o câteva sute
de pași am auzit niște clopoței, iar apoi am văzut o turmă de căprițe .
Erau albe, iar țapul cel bătrân era tărcat la guler și ne privea serios.
Grivei tot lătra, a fericire lătra, pentru că vedea atâtea animale asemenea lui.
Un ied, mai măricel, s-a repezit spre câinele nostru, iar acesta, speriat,
s-a făcut mic, lipindu-și coada și boticul de pământ, făcându-se una cu un
smoc de iarba moale din apropiere, și care mai că-l acoperea.
Iedul venea vijelios, dar la câțiva centimetri de Grivei s-a oprit brusc,
apoi s-a ridicat într-un salt grațios și a sărit peste câine, s-a întors repede și
a mai sărit încă o dată, înapoi.
Noi, toți, am rămas uimiți, pentru căteva clipe, apoi am izbucnit într-un râs
zgomotos, iar iedul a tresărit un pic, apoi s-a depărtat calm, fără să ne
privească .
