Inimă în urcare
Noapte de mai. Noapte de mai caldă. Noapte şi gând: inimă-n urcare ...
Ea, inima vede de-a stânga şi de-a dreapta. Dânsa, respiră cerul şi pământul, înaintând în urcare. Odihnă în pas şi pas în inimă. Se desfată lăuntrul de ceea
ce-i dincolo de ea: arbori, potecă, cer îmbrăţişând înaintarea şi ... soare.
Miroase a nou anotimp. Miroase a inimă în cânt de frunză dată-n primăvară. Şi pasul urcă, urcă ... dărnicie peste tot. Floare proaspătă pe poteca veche de ani buni, frunze calde de verde şi soare, brazi falnici şi mesteceni bătrâni. Pădure maiestoasă ce primeşte iarăşi paşi şi inima tresare, şi braţele cuprind cerul şi pământul, respirând adânc darul ...
Şi sus, sus de tot se deschide cerul. Şi sus, sus de tot te odihneşte pământul. Şi aici, tăcerea, îmbrăcând fiecare vietate: suflet, pas şi aripă, lasă, cu-acea modestie specifică locurilor, lasă dragoste.
Zâmbetul înfloreşte, pasul se odihneşte şi soarele binecuvintează locul de poveste.
Miracolul vieţii trăieşte între cer şi pâmânt.
