UN SONET FARA DEFECT VALOREAZA SINGUR CAT UN LUNG POEM
Îmi aduc aminte , când eram la gimnaziu , la orele de limba și literatura română , că în clasa noastră era o liniște deplină. Era atât de liniște , încât puteai să auzi șuieratul vântului. Puteai auzi cum merge și respiră furnica. Era ca un lung poem ce nu se termina. Chiar și în pauză , tăcerea domina. Când eram în drum spre casă , nici urmă de mașini nu existau. Era atât de liniște și de pustiu , încât am început să țip , să văd ce se întâmplă , dar în zadar.
Ajuns acasă , cei doi frați mai mici ai mei au încins atmosfera cu râsurile lor blajine. Am început să râd și să ma joc cu ei. Chiar era distractiv!
Acum , m-am maturizat cu timpul. Am realizat că tăcerea e un sunet fără defect care valorează singur cât un lung poem. Nu zic să fie foarte gălăgie, dar nici liniște încât să-ți auzi inima cum bate!
