Erau zi minunata de vara la Brașov . Părinții mei si-au propus ca dupa micul dejun , sa facem un traseu prin pădure . Văzând o veverița care, naucita de multimea de oameni, se dădea jos dintr-un foios, am decis sa o urmăresc , căci știam ca in buzunar își făceau veacul niște alune, preferatele lor. Mică viețuitoare era foarte rapida si am fost nevoită sa alerg dupa ea , îndepărtându-ma involuntar de traseul marcat . La un moment dat, probabil din cauza oboselii, ne-am oprit amândouă lângă un copac înalt , singuratic si plin de viata. I-am oferit alunele, in semn de pace, pe care le-a primit nu prea calduros, căci a fugit de mine imediat. Suparata, am vrut sa continui traseul, dar acesta era de negăsit. O vreme am cutreierat in împrejurimi , sperând ca o sa găsesc cărarea , dar tot ce vedeam erau copaci . M-am așezat pe iarba si am sperat că părinții o sa ma găsească . Din cauza oboselii am adormit . Cand m-am trezit , eram in patul meu si mi-am dat seama ca totul a fost un vis si Defapt nu ma rătăcisem in pădure .
