Soarele dimineții de primăvară. Cu câte o rază care mai care mai răzleață, îsi azvarla cât colo bogățiile si fericirile.
Cum ca încă vatul locuieste in vale, se impreuneaza cu razele moi si dulci, creeînd un val dulce de bucurie, parcă creeat si povestit din vise.
Alergam de colo colo, când o rază mai slabă si acoperită per-total de umbră mi-a sărit in brațe. Am strans-o la piept cat de tare am putut si mi-am luat la revedere de la noul si vechiul meu prieten, raza de soare. Umbra cea mohorîtă a inghitit-o cu totul. O mică lacrimă rece s-a așezat intenționat pe vârful nasului meu si de acolo a cazut pe pamantul rece. Grăbite si razele la locul faptei, au inceput sa dea roade unui pui de ghiocel. Si nu unul oarecare. Primul ghiocel.
Si de atunci am înțeles, ca de fiecare dată când i rază de soare dispare, o nouă viață răsare.
