Sub un pom Bobita, iepurasul, scoate capul din zapada aproape topita. Nu ii venea sa creada. Pana acum cateva zile, se juca si zburda in prin acea... acea... nu stia cum sa o numeasca! Stia doar ca era rece si alba, cam ca blanita lui. O, dar stai, Bobita nu avea toata blanita alba, cu si cu pete de cafeniu pe ici si pe colo.
In fine, revenind la nemaivazuta minune alba, Bobita nu intelegea unde se ducea. Vedea cum, sub ochii lui, toata se transforma in apa si se se imbiba cu noroi si ii murdarea labutele abia spalate de mamica lui. Desi Bobita nu iubea nimic mai mult ca mangaierea soarelui pe mustățile lui zbarlite, deja ii lipsea... cum se numea oare? Stia ca taticul ii spusese o data. Aaa, da... se numea zapada! Si chiar ii placea zapada, pacat ca se topea.
Poate maine o sa mai ninga, se gandi el, fericit si pleca cu acest gand inapoi acasa.
