Eram în atelierul de creație al lui Brâncuși. Totul părea magic. Frumusețea unui loc antic dar totuși sacru pentru România era de nedescris.
Un loc în care România era muritoare și nemuritoare in același timp, unde zborul a primit valoare, viața, unde s-a descoperit verticalitatea. Totuși, era gol. Lipsea vuietul creației, lipsea Dumnezeu care sa se coboare pe pământ. Am pus mana, fără ca ghidul sa mă vadă, pe dalta cu mâner din lemn a meșterului.
Am auzit o voce din spate:
-Furi meserie sau descoperi creație?
Nu era nimic în spatele meu, doar lucruri nesemnificative.
-Priveste pana când vei vedea! spuse acea voce iarăși.
Era o voce atât de cunoscută,dar atât de străină.
Apoi, privii spre scaunul in care ședea odată Brâncuși cel al României și văzui o pasare mica, cioplita dintr-o bucata de stejar.
-Unde ești?
-Eu? Eu sunt, fetița/băiete draga, unde m-am aflat dintotdeauna. Sunt in sufletul Românesc de-a pururi, in sufletul lumii de aici, lângă Dumnezeul meu și al tuturor.
Va urma...
